Un hamac, un cer aproape senin, ora trei dimineața și țigări. Una după alta. Și crede-mă, eu nu fumez tutun niciodată. Dar noaptea aia a fost excepția, oarecum. El mereu a crezut că merg pe principiul "dacă ceva merge rău, trebuie să meargă și mai rău." Nu obișnuiam să pierd nopțile sub clar de lună. Multe nu obișnuiam. Apoi am venit aici, și "nu, mulțumesc" a devenit "mai pune, te rog." Doar că mereu am pus mai mult decât era necesar. El ar fi spus că asta se datorează faptului că am dorința asta nebună de autodepășire, mai adâncă decât Bega. Deși niciodată n-am știut de unde știe cât de adânc e râul ăsta. Oricum, nu știam dacă s-o numesc autodepășire sau să încep să mă subestimez. Și până să ajung să fac asta, m-am trezit sub el într-o dimineață de mai și mă întrebam dacă nu-și dă seama că mă sufoc de cald. Apoi mi-am amintit că oamenii nu gândesc în timp ce dorm, și-am plecat să înot. Obișnuiam să înot în fiecare dimineață de miercuri, chiar dacă sunt mult prea departe de matinalitate. Și dintre toate diminețile petrecute în bazin, într-una singură am reușit să-mi spăl nenorocitele alea de gânduri. Bineînțeles, s-au murdărit cu prima ocazie. Și cu a doua. Apoi cu a treia, și încă se murdăresc. Am pierdut numărătoarea. Multe am pierdut, de fapt. Și la cum mă știu, probabil voi pierde și mai multe. Doar pe mine îmi e frică să nu mă pied.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu