NOIembrie până la sfârșitul lumii

 Albastru. Mai puternic decât valurile care lovesc brusc, la fiecare habar n-am câte secunde sau minute, nisipul mării. Mai agresiv, mai trist. Linii albastre construind drumuri pe o hârtie pictată în alb. Alb pur, inocent. Alb pătat de drumuri care nu duc nicăieri. Drumuri forțate. Drumuri de-un albastru mai închis ca ochii unui demon. Demonii n-au ochi, nu-i așa? Drumuri inexistente... Vitraliu format din liniuțe albastre, apăsate grav pe-o mică parte din Nord-Vestul unei foi. O foaie de hârtie strivită de stoluri de gânduri. Tot mai multe gânduri, tot mai puțini copaci. Sunete obișnuite pe fundal. Oameni răciți, banali sau geniali. Ferestre sparte de sunetul accidentelor din trafic. La figurat. Cinci foi accidentate, găurite brutal de vârful unui pix care avea de gând să distrugă doar prima pagină, dar a eșuat. Mi-a eșuat fericirea. Mi-am simțit mâna stângă ținând strâns un pix care apăsa de nebun, fără voia mea, o bucată de hârtie. Hârtie d-aia de care folosesc pământenii. O voce groasă mi-a strigat ușor numele. Mi-am ridicat privirea din foaia deja distrusă de liniile albastre, aproape sălbatice. Linii care aveau acum culoarea cerului înainte de furtună. În urechi mi-a rămas blocat, naiba știe de ce, sunetul făcut de pix în momentul în care a atins parchetul. Aveam oare datoria să spun "prezentă" ? Dar de ce să fi spus asta când gândurile mele se aflau la zeci de kilometri depărtare de locul în care mă aflam? Noiembrie. Aș fi spus mai degrabă "noiembrie"...  Atât. Scurt și sec. E luna în care ne aflăm. Luna în care mă ofer voluntară, vreau să rămânem primele trei litere din ea. Hai să salvăm copacii.