Pe marginea unei stânci,
Aflată la doar douăzeci de metri distanță de-un ocean.
Și n-aș fi fost blocată dacă nu eram legată
C-un fel de sfoară imaginară,
Puternică, enervant de puternică...
Dar mai subțire ca o ață.
O ață neagră, pe care aș folosi-o să-ți cos cămașa
Distrusă de-un al treilea război mondial,
Între tine și eventual eu,
Petrecut în camera ai cărei pereți nu le observ culoarea niciodată.
Aș fi vrut să fi avut măcar o foarfecă la îndemână,
Să o tai ca și cum aș tăia degetul unui om pe care-l urăsc,
Și-apoi să sar în gol, sau poate doar să mă împingă vântul.
Atât.
Dar m-aș fi înecat și m-ar fi plâns fals toți,
Așa că am rămas pe stâncă.
Legată, strâns legată, c-un fel de sfoară imaginară,
Puternică, enervant de puternică...
Și mai subțire ca o ață.
Atât de subțire era sfoara aia,
Că puteam s-o rup cu puterea minții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu