Stând pe alb și negru, scris negru pe alb

 Oamenii fug mereu de ceea ce îi face fericiți. Ce ironie, sunt în căutarea fericirii o viață întreagă și totuși fug de ea în tot acest timp. Când ea aleargă-n stânga, ei aleargă-n dreapta. Ciudații naibii! Nu înțeleg că viața e despre iubire? Că iubirea e singura care ar putea să le asigure fericire pe viață? Ce naivi sunt oamenii. Naivi și imbecili. Zău de nu! Mai bine s-ar îmbăta odată cu gustul buzelor nu știu cui și gata. Mare chestie. Și-apoi, pentru a se convinge naibii că nu e nimic rău în asta, să-și împreuneze mâna cu cea a persoanei respective și să se simta de parcă ar avea o întreagă invazie de gândaci în stomac. Sau chiar o grădină zoologică. Și rămânând așa, ținându-se strâns de mână, să plece habar n-am unde. Important e doar să plece. Iar când ajung la destinație, să se transforme în doi copii idioți și să facă dracului tot ce le trece prin cap. Să guste din fericire cu mâinile, nu cu lingurița. Și dacă începe să plouă, să nu-și deschidă niciunul dintre ei umbrelele. Sunt deja destui oameni banali care umplu orașul cu umbrele întoarse de vânt. Ei să iasă din tipar, să-și smulgă reciproc câte un zâmbet imediat după ce stropii mărunți de ploaie le intră în haine și le inundă fețele, să-și fure câte o privire cu subînteles, după care să se sărute naibii nebunește până când cerul revine la culoarea mării și norii pleacă să spele alți îndrăgostiți. Și-n timp ce se sărută, prizonierii umbrelelor întoarse de vânt să le strige în urechi c-au luat-o razna, că blochează circulația, sau pur și simplu să înceapă să-i aplaude gălăgios. Și-ntre timp, să le facă zeci de fotografii, dintre care să aleagă fiecare câte una pe care s-o așeze frumos în portofel. Și când cineva observă poza și îi întreabă cine sunt cei doi care încalcă legea sărutându-se de nebuni în mijlocul șoselei, ei să-i răspundă zâmbind trist: sunt oameni mai fericiți decât noi.