Pe el nu l-am văzut niciodată vara. A preferat mai degrabă să ne ascundem printre frunzele uscate, decât sub razele aurii. Cred că uscați eram și noi. Uscați și însetați. Ne era sete de ce-ar fi putut să fie, dar niciunul dintre noi n-a îndrăznit să ceară o amărâtă de mostră. Orgoliul meu s-a împrietenit cu al lui și ne-am îndepărtat. Am luat-o pe drumuri diferite, fără să știm că ne vom reîntălni la prima intersecție.
I-am întâlnit din nou cuvintele atunci când soarele începea să fie sălbatic. La începutul verii. M-am agățat de ele, le-am dat drumul, m-am agățat iar... Apoi le-am lăsat să-și facă de cap, să fie rebele. S-au plimbat prin capul meu luni întregi. Biletul de călătorie nu s-au grăbit să-l plătească. Nu încă.
Băiatul ăsta nu s-a grăbit niciodată cu nimic. "Este timp" a devenit pentru el un fel de motto. S-a lăsat așteptat chiar și în cele mai târzii momente, fără să-și ceară scuze. La fel a intrat și în viața mea. Târziu, foarte târziu... fără niciun fel de scuze. Și cred că tocmai faptul că a făcut totul greșit m-a făcut să vreau să-l păstrez, în ciuda faptului că nici măcar nu-l aveam.
Mâinile noastre s-au reîntâlnit recent. Era o zi ploioasă, plină de ceață. În ceață eram eu, cel puțin... M-am urcat în autobus și-am plecat spre cel care-mi provoacă atâta chef de scris. Am luat cu mine doar geanta și sutele de gânduri împrăștiate. Ah, și o umbrelă. Asta pentru că cerul era exagerat de furios, nu c-aș fi vrut să-l ucid cu afurisita aia de umbrelă sau ceva asemănător. Nu că n-ar merita, dar sunt mai sadică de atât.
Când i-am întâlnit privirea m-am simțiț de parcă aș fi băut zece shot-uri de tequila, fără sare și lămâie. Eu, el, un lift și trei trandafiri. Unul roșu sângeriu, în memoria momentelor în care mi-a sângerat inima. Altul roz, să-mi fie clar că ziua aia nu putea să se îmbrace în altă culoare. Și, în sfârșit, cel galben. Un galben în care se ascundea toată gelozia din lume. Și e o lume destul de mare.
Știți cum as defini eu fericirea? Momentul ăla când mâinile voastre se ating și o iau razna, de parcă ar avea Parkinson. Și habar n-aveți care mână tremură mai grav...
Dacă am îmbrățișat decizii greșite? E evident că da. Dar să mă ia naiba de nu-mi place să trăiesc așa! Și faptul că în brațele lui mă simt ca acasă, compensează toate părțile negative.
Mi-a sărutat ușor fruntea când filmul la care ne uitam s-a terminat și m-am simțit de parcă aș fi băut, din nou, shot-uri de tequila. Mai mult de zece de data asta. Și-n toată liniștea aia care aproape că-mi spărgea timpanele, se auzea pe fundal, ca un ticăit plăcut de ceas, sunetul bătăii inimii lui. Și eu detest, de regulă, ticăitul oricărui ceas...
I-am întâlnit din nou cuvintele atunci când soarele începea să fie sălbatic. La începutul verii. M-am agățat de ele, le-am dat drumul, m-am agățat iar... Apoi le-am lăsat să-și facă de cap, să fie rebele. S-au plimbat prin capul meu luni întregi. Biletul de călătorie nu s-au grăbit să-l plătească. Nu încă.
Băiatul ăsta nu s-a grăbit niciodată cu nimic. "Este timp" a devenit pentru el un fel de motto. S-a lăsat așteptat chiar și în cele mai târzii momente, fără să-și ceară scuze. La fel a intrat și în viața mea. Târziu, foarte târziu... fără niciun fel de scuze. Și cred că tocmai faptul că a făcut totul greșit m-a făcut să vreau să-l păstrez, în ciuda faptului că nici măcar nu-l aveam.
Mâinile noastre s-au reîntâlnit recent. Era o zi ploioasă, plină de ceață. În ceață eram eu, cel puțin... M-am urcat în autobus și-am plecat spre cel care-mi provoacă atâta chef de scris. Am luat cu mine doar geanta și sutele de gânduri împrăștiate. Ah, și o umbrelă. Asta pentru că cerul era exagerat de furios, nu c-aș fi vrut să-l ucid cu afurisita aia de umbrelă sau ceva asemănător. Nu că n-ar merita, dar sunt mai sadică de atât.
Când i-am întâlnit privirea m-am simțiț de parcă aș fi băut zece shot-uri de tequila, fără sare și lămâie. Eu, el, un lift și trei trandafiri. Unul roșu sângeriu, în memoria momentelor în care mi-a sângerat inima. Altul roz, să-mi fie clar că ziua aia nu putea să se îmbrace în altă culoare. Și, în sfârșit, cel galben. Un galben în care se ascundea toată gelozia din lume. Și e o lume destul de mare.
Știți cum as defini eu fericirea? Momentul ăla când mâinile voastre se ating și o iau razna, de parcă ar avea Parkinson. Și habar n-aveți care mână tremură mai grav...
Dacă am îmbrățișat decizii greșite? E evident că da. Dar să mă ia naiba de nu-mi place să trăiesc așa! Și faptul că în brațele lui mă simt ca acasă, compensează toate părțile negative.
Mi-a sărutat ușor fruntea când filmul la care ne uitam s-a terminat și m-am simțit de parcă aș fi băut, din nou, shot-uri de tequila. Mai mult de zece de data asta. Și-n toată liniștea aia care aproape că-mi spărgea timpanele, se auzea pe fundal, ca un ticăit plăcut de ceas, sunetul bătăii inimii lui. Și eu detest, de regulă, ticăitul oricărui ceas...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu