TUnivers

Cafea rece, buze calde Devorate într-o joi Nimic uman, mi-ai zis că-s Marte Și Jupiter stă între noi

Cu fericire în artere Privind un oarecare peregrin Cum ucidea orice repere Mi-am zis că-i simplu: Saturn? Vin.

am vrut să las deoparte orice decizie

Scaune rupte și mese pătate
De vin, de minți poate prea încuiate
Iar eu lăsam deoparte orice decizie

Și dragoste simțeam în urechi
Bon Jovi, Phoenix și alții, mai vechi
Și am lăsat deoparte orice decizie

Afară ploua, înăuntru muream
Și-am rămas înăuntru
Beții temporare, respirații amare și-un gând insalubru
Către el, către oricare, către cine să urlu?

Când euforia dispare și-ncep să simt vântul
Ce suflă poeme despre un singur lucru:
Că nu am lăsat deoparte fiecare decizie.

aproape seară

Dar noi eram în gară și tăceam. Tăceam și ne priveam aproape violent și cerul era violet și fiecare celulă din corpul meu voia să îl sărut. Atunci, acolo, pe peron, în mulțimea aia gălăgioasă. Și nu l-am sărutat. Mi-am așezat capul pe pieptul lui și i-am spus că îl iubesc, silențios, fără să o pronunț. Apoi a venit trenul, și când mi-am ridicat capul de pe pieptul lui s-a simțit de parcă tocmai m-am ridicat de sub tren, strivită. Și voiam atât de mult să-l sărut înainte să plec, dar în același timp nu voiam să fiu strivită mai rău. Așa că am plecat aproape violent și cerul era violet și fiecare celulă din corpul meu regreta că nu l-am sărutat.

înainte să plec

Un hamac, un cer aproape senin, ora trei dimineața și țigări. Una după alta. Și crede-mă, eu nu fumez tutun niciodată. Dar noaptea aia a fost excepția, oarecum. El mereu a crezut că merg pe principiul "dacă ceva merge rău, trebuie să meargă și mai rău." Nu obișnuiam să pierd nopțile sub clar de lună. Multe nu obișnuiam. Apoi am venit aici, și "nu, mulțumesc" a devenit "mai pune, te rog." Doar că mereu am pus mai mult decât era necesar. El ar fi spus că asta se datorează faptului că am dorința asta nebună de autodepășire, mai adâncă decât Bega. Deși niciodată n-am știut de unde știe cât de adânc e râul ăsta. Oricum, nu știam dacă s-o numesc autodepășire sau să încep să mă subestimez. Și până să ajung să fac asta, m-am trezit sub el într-o dimineață de mai și mă întrebam dacă nu-și dă seama că mă sufoc de cald. Apoi mi-am amintit că oamenii nu gândesc în timp ce dorm, și-am plecat să înot. Obișnuiam să înot în fiecare dimineață de miercuri, chiar dacă sunt mult prea departe de matinalitate. Și dintre toate diminețile petrecute în bazin, într-una singură am reușit să-mi spăl nenorocitele alea de gânduri. Bineînțeles, s-au murdărit cu prima ocazie. Și cu a doua. Apoi cu a treia, și încă se murdăresc. Am pierdut numărătoarea. Multe am pierdut, de fapt. Și la cum mă știu, probabil voi pierde și mai multe. Doar pe mine îmi e frică să nu mă pied.