neștire

Iar lumea mea aluneca pe o pantă gravitațională descendentă, cufundându-se în absurd și uneori alcool. Și pe oriunde aș fi mers în seara aia, un lucru era clar: mă îndreptam spre iad. Cu un mic ocol prin spatele universității. Nu știu nici dacă ocolul a fost unul reușit, nici ce voiam să ocolesc mai mult.. universitatea sau nenorocitele alea de gânduri care nu-mi mai dădeau pace? Să mă ia naiba dacă-mi amintesc ceva concret din noaptea aia de aprilie. Pentru că cerul era senin, aerul cald, dar peste mintea mea s-a așternut un fel de ceață deasă. Care nu s-a grăbit să dispară. Și aș fi învinovățit-o dacă n-aș fi creat-o chiar eu. Oamenii greșesc și noaptea trece, dar greșelile rămân. Și nu că asta n-ar mai fi contat, dar s-a făcut dimineață, iar eu aveam deja cafea, soare și cam un sfert de fericire. Să-mi ajungă măcar de două zâmbete. Când eu port câteva zeci pe zi.