E joi mereu

 În ziua aia am fost fericită. Joi, aprilie, aproape seară, oameni parcă ceva mai zâmbăreți decât în timpul iernii și un soare sălbatic, cam așa ca mine.

 Privirile noastre s-au sărutat încă de când i-am zărit ochii ca de pisică prin geamul mașinii. El nu știe, dar pupilele lui conțin mai mult alcool decât Cuba Libre. Atomii mei i-au iubit pe-ai lui dintotdeauna. Bătăile inimilor noastre s-au contopit acum mult timp. Am vrut să-l păstrez dinainte să-l cunosc, iar când l-am cunoscut mi-a confirmat că trebuie păstrat. Acum îmi poartă zâmbetele și-i port cămășile. Când nu se plimbă în dreapta mea, se plimbă prin mintea mea. Zile întregi, fără să obosească. Niciodată. "Oboseală" nu este un cuvânt inventat pentru el.
 Iubesc felul în care mă ridică la cer atunci când colindăm orașul. La propriu. Mereu am vrut să fiu mai aproape de nori. Acelea sunt singurele momente în care îi depășesc înălțimea. Și-mi place. De acolo, de sus, îi pot vedea mai bine chipul. În ochii lui se ascunde Venus. A părăsit Calea Lactee și s-a mutat acolo. Poate nu avea în plan să facă asta, dar totuși a făcut-o. Poate nici eu nu mă așteptăm să mă îndrăgostesc de două gropițe în obraji. Nici măcar nu-mi plăceau băieții cu gropițe. Ce nebunie incomensurabilă mai e și asta?

 În ziua aia mi-a furat 348 de zâmbete. El nu le-a numărat, dar eu am făcut-o. 

 Ziua aia e fiecare zi. E joi mereu.