Când am ajuns jos, mi-a deschis ușa blocului ca un gentlemen ce a fost întotdeauna. Bloc în care am colecționat împreună momente pentru care merită să trăiești. Am ieșit și-am început să pășesc sec și oarecum trist, timp în care care m-a prins de mână. N-am reacționat, continuând să pășesc sec și parcă și mai trist. Mă simțeam răpită de-o tristețe apărută de nicăieri. Am trecut pe lângă poarta de fotbal, cea pe lângă care zilele trecute treceam în cârca lui zbierând ca doi nebuni și făcând haz de situație, și-am început să simt cum un dor grav de "data trecută" îmi invadează mintea; inima fiindu-mi de mult la el, în mâinile alea aspre și totodată fine.
Îmi era frig și inexplicabil de foame, dar nu de mâncare. Vântul acutiza senzația de frig și-mi obliga părul să zboare în toate direcțiile. Brusc, m-am simțit ca o studentă dintr-un film dramatic, interpretând o scenă stupidă sau genială, sau poate ambele în același timp. Nu știu de ce "studentă", dar mă sperie gândul că doar peste câteva luni chiar voi fi una, locuind în orașul ăsta plin de ochi goi.
Am urcat în mașină și a pornit căldura. De mi-ar fi încălzit și gândurile... Mi-am descheiat geaca și m-am uitat cu coada ochiului să văd dacă face același lucru. Dar nu. Și-a întins mâna dreaptă, semn că trebuia să-i dau eu geaca jos. A procedat la fel și cu mâna cealaltă. I-am luat geaca și am aruncat-o pe bancheta din spate, ezitând timp de câteva secunde, cuprinsă de o dorință nebună de a o mirosii. Nu am făcut-o pentru că probabil arăta prostesc.
Am renunțat să-mi pun centura și mi-am întors privirea către geam. În urechi mi-a intrat vocea lui Ed Sheeran și mi-a încălzit gândurile suficient de mult încât să vreau să-mi pun centura aia nemernică, conștientă că dacă nu o pun, nu o va face nici el. E o regulă stupidă de-a noastră pe care probabil nici măcar n-a remarcat-o. Mă întreb dacă atunci când conduce singur poartă vreodată centura.
Mi-am reîntors privirea către geam și-am continuat să privesc norii. Norii sunt interesanți, poți scrie un roman doar privindu-i. E o întreagă poveste desenată acolo sus.
"Oh, dacă n-ar trece pe banda a doua... Serios, mergi naibii pe blestemata aia de bandă pe care trebuie". Asta gândeam, și aș fi vrut să i-o zbier în urechi, apoi să-l dau cu capul de volan. De fapt, chiar m-am gândit destul de serios să fac asta, dar ar fi trebuit să-l pansez după aceea, iar eu am fobie de sânge.
Mâna sa a început s-o caute pe a mea, reușind s-o găsească și să o posede într-un final. Sunt îndrăgostită de felul în care mă ține de mână atunci când conduce, îmi oferă o oarecare siguranță. E o nebunie, știu c-ar trebui să-și țină mâna pe afurisitul ăla de volan și totuși mă simt în siguranță de fiecare dată când confundă volanul cu mâna mea stângă. L-am privit scurt. E frumos. La naiba, cât e de frumos! Chiar și asa - nebărbierit, cu părul răvășit și chipul furat de-o stare profundă de somnolență, e al dracului de frumos. I-am strâns mâna violent, vrând să subliniez că "ești al meu și am de gând să te păstrez". A zâmbit angelic. Nu l-am văzut, dar știu că a făcut-o.
Mai aveam doar șapte kilometri până la intrarea în orașul meu. Mi-am întors din nou capul spre geam, sperând că voi termina de citit cerul. Am oftat la găsirea acestuia gol, dezbrăcat de nori. Am oftat fiindcă noaptea mi-a confirmat că totul trece, iar eu nu voiam să treacă. Aș fi vrut să îngheț timpul, să nu mai ajung acasă în noaptea aia, să rămân în brațele lui continuând jocul tăcerii sau vorbind despre nimic și plimbându-mi mâinile prin părul lui răvășit și moale.
Dar nu. Am ajuns în fața casei mele mai repede decât credeam. Și-a întors capul și m-a privit în ochi, în sfârșit. Îmi plac ochii lui, par sinceri. S-a aplecat spre mine parcă în reluare, apoi și-a așezat capul pe umărul meu, felul lui de a-mi zice "mai stai". M-am aplecat și l-am sărutat ușor pe frunte, felul meu de a-i spune "mai stau".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu