Acum, când e pe moarte, mă privește în ochi și tace. Atât. Mi-a spus deja tot ce trebuie să știu. Sfaturile le-a împachetat prin februarie, iar în iunie și-a făcut curaj și mi le-a lăsat în cameră, pe birou. Le zăream uneori, în diminețile alea când trupul îti e în pat și mintea-n orice alt loc. Nu le-am despachetat însă niciodată. Și cred că nici nu se aștepta s-o fac. Mi le-a oferit mai mult pentru decor, a înțeles din prima secundă că detest să mi se spună ce să fac.
M-a privit cum stăteam pe marginea prăpastiei, gata să cad. M-a tras brusc de acolo și s-a trezit cu obrazul stâng învinețit. De-atunci nu s-a mai implicat. Mi-a șters însă zecile de lacrimi provocate de câte-un râs copios. Într-o miercuri mi-a spus că secretul e să-ți creezi propria persoană, nu să o cauți. I-a spus asta străbunicul lui, 1929, tot într-o zi de miercuri. L-am îmbrățișat în ziua aia. Nu l-am mai îmbrățișat niciodată până atunci. Și nici după.
Acum aștept să plece. Nu-mi plac despărțirile și noaptea dintre ani. De fapt, mă amuză. Mă amuză faptul că oamenii sărbătoresc ceva inexistent: timpul. Nu mai bine ar sărbătorii sirenele? Nici ele nu există. Sau schimbarea. Ea e reală... Îmi amintesc că anul trecut frigul era singurul care demonstra că e decembrie. Acum mă uit pe geam și văd mult alb. Un alb al naibii de frumos. Ca și cum în el s-ar ascunde toată inocența din lume.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu