Stând pe alb și negru, scris negru pe alb

 Oamenii fug mereu de ceea ce îi face fericiți. Ce ironie, sunt în căutarea fericirii o viață întreagă și totuși fug de ea în tot acest timp. Când ea aleargă-n stânga, ei aleargă-n dreapta. Ciudații naibii! Nu înțeleg că viața e despre iubire? Că iubirea e singura care ar putea să le asigure fericire pe viață? Ce naivi sunt oamenii. Naivi și imbecili. Zău de nu! Mai bine s-ar îmbăta odată cu gustul buzelor nu știu cui și gata. Mare chestie. Și-apoi, pentru a se convinge naibii că nu e nimic rău în asta, să-și împreuneze mâna cu cea a persoanei respective și să se simta de parcă ar avea o întreagă invazie de gândaci în stomac. Sau chiar o grădină zoologică. Și rămânând așa, ținându-se strâns de mână, să plece habar n-am unde. Important e doar să plece. Iar când ajung la destinație, să se transforme în doi copii idioți și să facă dracului tot ce le trece prin cap. Să guste din fericire cu mâinile, nu cu lingurița. Și dacă începe să plouă, să nu-și deschidă niciunul dintre ei umbrelele. Sunt deja destui oameni banali care umplu orașul cu umbrele întoarse de vânt. Ei să iasă din tipar, să-și smulgă reciproc câte un zâmbet imediat după ce stropii mărunți de ploaie le intră în haine și le inundă fețele, să-și fure câte o privire cu subînteles, după care să se sărute naibii nebunește până când cerul revine la culoarea mării și norii pleacă să spele alți îndrăgostiți. Și-n timp ce se sărută, prizonierii umbrelelor întoarse de vânt să le strige în urechi c-au luat-o razna, că blochează circulația, sau pur și simplu să înceapă să-i aplaude gălăgios. Și-ntre timp, să le facă zeci de fotografii, dintre care să aleagă fiecare câte una pe care s-o așeze frumos în portofel. Și când cineva observă poza și îi întreabă cine sunt cei doi care încalcă legea sărutându-se de nebuni în mijlocul șoselei, ei să-i răspundă zâmbind trist: sunt oameni mai fericiți decât noi.

Început de... toamnă

 Acum miros a toamnă. Un miros puternic care îmi lipsea câteodată... în serile toride de vară care-mi aduceau la urechi, inevitabil, versuri despre el.

  Pe el nu l-am văzut niciodată vara. A preferat mai degrabă să ne ascundem printre frunzele uscate, decât sub razele aurii. Cred că uscați eram și noi. Uscați și însetați. Ne era sete de ce-ar fi putut să fie, dar niciunul dintre noi n-a îndrăznit să ceară o amărâtă de mostră. Orgoliul meu s-a împrietenit cu al lui și ne-am îndepărtat. Am luat-o pe drumuri diferite, fără să știm că ne vom reîntălni la prima intersecție.
  I-am întâlnit din nou cuvintele atunci când soarele începea să fie sălbatic. La începutul verii. M-am agățat de ele, le-am dat drumul, m-am agățat iar... Apoi le-am lăsat să-și facă de cap, să fie rebele. S-au plimbat prin capul meu luni întregi. Biletul de călătorie nu s-au grăbit să-l plătească. Nu încă.
Băiatul ăsta nu s-a grăbit niciodată cu nimic. "Este timp" a devenit pentru el un fel de motto. S-a lăsat așteptat chiar și în cele mai târzii momente, fără să-și ceară scuze. La fel a intrat și în viața mea. Târziu, foarte târziu... fără niciun fel de scuze. Și cred că tocmai faptul că a făcut totul greșit m-a făcut să vreau să-l păstrez, în ciuda faptului că nici măcar nu-l aveam.
 Mâinile noastre s-au reîntâlnit recent. Era o zi ploioasă, plină de ceață. În ceață eram eu, cel puțin... M-am urcat în autobus și-am plecat spre cel care-mi provoacă atâta chef de scris. Am luat cu mine doar geanta și sutele de gânduri împrăștiate. Ah, și o umbrelă. Asta pentru că cerul era exagerat de furios, nu c-aș fi vrut să-l ucid cu afurisita aia de umbrelă sau ceva asemănător. Nu că n-ar merita, dar sunt mai sadică de atât.
 Când i-am întâlnit privirea m-am simțiț de parcă aș fi băut zece shot-uri de tequila, fără sare și lămâie. Eu, el, un lift și trei trandafiri. Unul roșu sângeriu, în memoria momentelor în care mi-a sângerat inima. Altul roz, să-mi fie clar că ziua aia nu putea să se îmbrace în altă culoare. Și, în sfârșit, cel galben. Un galben în care se ascundea toată gelozia din lume. Și e o lume destul de mare.
 Știți cum as defini eu fericirea? Momentul ăla când mâinile voastre se ating și o iau razna, de parcă ar avea Parkinson. Și habar n-aveți care mână tremură mai grav...
 Dacă am îmbrățișat decizii greșite? E evident că da. Dar să mă ia naiba de nu-mi place să trăiesc așa! Și faptul că în brațele lui mă simt ca acasă, compensează toate părțile negative.
 Mi-a sărutat ușor fruntea când filmul la care ne uitam s-a terminat și m-am simțit de parcă aș fi băut, din nou, shot-uri de tequila. Mai mult de zece de data asta. Și-n toată liniștea aia care aproape că-mi spărgea timpanele, se auzea pe fundal, ca un ticăit plăcut de ceas, sunetul bătăii inimii lui. Și eu detest, de regulă, ticăitul oricărui ceas...