-

Era o vară de nepătruns cu mintea și noi tăceam și simțeam diferit. Și știam că simțeam diferit, pentru că respiram în ritmuri diferite. Respiram tăcuți în ritmuri diferite. O tăcere cruntă, productivă – pentru că-mi oferea timpul necesar scormonirii în întunericul abisal al minții mele. Era un fel de suferință euforică. Noi, prinși în starea aia lamentabilă, incapabili de a face orice altceva, cel puțin la nivel fizic, și totodată eu și limpezirea gândurilor mele. Aceea era euforia. Iar în momentul ăla, aș fi vrut să plâng de tristețe și de fericire simultan, dar tot ceea ce am putut face a fost să-ți strâng mână și mai tare. Să-ți strâng mâna în tăcere, în timp ce simțeam cum pulsurile noastre aproape se sincronizează. Și-n timp ce lumina soarelui își făcea loc, fragilă, peste inteligența umană, mi-ai spus că vrei portocale. Ca un viol asupra tăcerii. 

te iubesc și te arunc de pe balcon

te iubesc și te arunc de pe balcon

să ne-ntâlnim la o cafea 

într-o viață în care nu bei doar alcool

și nu fumezi doar julituri psihice matinale 

când sorbim orașul la zece dimineața 

mereu zece, chiar dacă noi suntem de patru 

patru agrafe am lăsat pe biroul tău

intenționat, să le înghiți 

mi-am pierdut cuvintele în praful de pe mobila ta

când te-am cunoscut am crezut c-am înghițit o amuletă
mi-ai spus că sunt tulpina gândurilor tale verzui
aveai mâini reci, cadaverice, și privirea biciuită
roșie de mânie că mi-am pierdut cuvintele în praful de pe mobila ta
nu l-ai mai șters de atunci și mă întrebam
vrei să le păstrezi, sau să nu le mai găsesc?

TUnivers

Cafea rece, buze calde Devorate într-o joi Nimic uman, mi-ai zis că-s Marte Și Jupiter stă între noi

Cu fericire în artere Privind un oarecare peregrin Cum ucidea orice repere Mi-am zis că-i simplu: Saturn? Vin.

am vrut să las deoparte orice decizie

Scaune rupte și mese pătate
De vin, de minți poate prea încuiate
Iar eu lăsam deoparte orice decizie

Și dragoste simțeam în urechi
Bon Jovi, Phoenix și alții, mai vechi
Și am lăsat deoparte orice decizie

Afară ploua, înăuntru muream
Și-am rămas înăuntru
Beții temporare, respirații amare și-un gând insalubru
Către el, către oricare, către cine să urlu?

Când euforia dispare și-ncep să simt vântul
Ce suflă poeme despre un singur lucru:
Că nu am lăsat deoparte fiecare decizie.

aproape seară

Dar noi eram în gară și tăceam. Tăceam și ne priveam aproape violent și cerul era violet și fiecare celulă din corpul meu voia să îl sărut. Atunci, acolo, pe peron, în mulțimea aia gălăgioasă. Și nu l-am sărutat. Mi-am așezat capul pe pieptul lui și i-am spus că îl iubesc, silențios, fără să o pronunț. Apoi a venit trenul, și când mi-am ridicat capul de pe pieptul lui s-a simțit de parcă tocmai m-am ridicat de sub tren, strivită. Și voiam atât de mult să-l sărut înainte să plec, dar în același timp nu voiam să fiu strivită mai rău. Așa că am plecat aproape violent și cerul era violet și fiecare celulă din corpul meu regreta că nu l-am sărutat.

înainte să plec

Un hamac, un cer aproape senin, ora trei dimineața și țigări. Una după alta. Și crede-mă, eu nu fumez tutun niciodată. Dar noaptea aia a fost excepția, oarecum. El mereu a crezut că merg pe principiul "dacă ceva merge rău, trebuie să meargă și mai rău." Nu obișnuiam să pierd nopțile sub clar de lună. Multe nu obișnuiam. Apoi am venit aici, și "nu, mulțumesc" a devenit "mai pune, te rog." Doar că mereu am pus mai mult decât era necesar. El ar fi spus că asta se datorează faptului că am dorința asta nebună de autodepășire, mai adâncă decât Bega. Deși niciodată n-am știut de unde știe cât de adânc e râul ăsta. Oricum, nu știam dacă s-o numesc autodepășire sau să încep să mă subestimez. Și până să ajung să fac asta, m-am trezit sub el într-o dimineață de mai și mă întrebam dacă nu-și dă seama că mă sufoc de cald. Apoi mi-am amintit că oamenii nu gândesc în timp ce dorm, și-am plecat să înot. Obișnuiam să înot în fiecare dimineață de miercuri, chiar dacă sunt mult prea departe de matinalitate. Și dintre toate diminețile petrecute în bazin, într-una singură am reușit să-mi spăl nenorocitele alea de gânduri. Bineînțeles, s-au murdărit cu prima ocazie. Și cu a doua. Apoi cu a treia, și încă se murdăresc. Am pierdut numărătoarea. Multe am pierdut, de fapt. Și la cum mă știu, probabil voi pierde și mai multe. Doar pe mine îmi e frică să nu mă pied.