De când cu facultatea, ziua de vineri înseamnă cam un singur lucru: acasă.
Ies din bloc pe la 12 și o iau către gară, pe jos. Mă pierd, bineînțeles, cum m-am mai pierdut de câteva ori săptămâna asta. Mereu am stat exagerat de prost cu orientarea. Nimic nou sub soare.
După o oră și ceva ajung în gară. La casa de bilete, o coadă infinită. Super, abia așteptam să mai stau în picioare încă 352 de ani, ca și cum mersul pe jos până la gară nu-mi era suficient. Oftez scurt și aștept să-mi vină rândul.
Casieriță antipatică notată, bilet luat, bancă liberă zărită. Aproape fug spre ea. Mă așez și parcă simt cum picioarele îmi mulțumesc. Zâmbesc prostește când îmi dau seama c-am gândit că picioarele mele ar putea avea propriul creier. Cred că zâmbetul meu era mult prea evident și oarecum stupid, fapt ce-l amuză pe un tip din trenul de lângă. Redevin serioasă și aștept să treacă timpul. Dar nu trece. Nu e puțin ironic cum timpul se joacă cu mințile noastre? Trece exact atunci când nu vrem, și invers.
Se face 13:30. Mă ridic și caut să întreb pe cineva unde e trenul care merge spre Arad. Problemă rezolvată în câteva minute. Găsesc un compartiment relativ liber și mă așez la geam. Colegii de compartiment: un bătrânel și doi îndrăgostiți. Stăteam chiar în fața fetei. Cei doi se țin de mână tăcuți. Nu știu de ce, dar era o tăcere inexplicabil de plăcută. Mai sunt 5 minute până la plecare. O sărută, se ridică și coboară din tren. Abia acum atmosfera devine sufocantă. La naiba, cât erau de frumoși împreună! După un minut apare la geam. Se privesc lung. E imposibil să nu remarc tristețea din privirile lor.
13:52, trenul pleacă. Ea îi face semn să "nu", dar ochii lui încep să plouă. Ceva parcă începe să-mi roadă stomacul și simt cum îmi cedează orice urmă de insensibilitate. E prima dată când văd un băiat plângând din iubire, și poate ultima. Sunt de părere că genul ăsta de băieți sunt pe cale de dispariție. Trenul continuă să meargă. Obrajii ei devin umezi. Ai mei la fel, deși în momentul respectiv nu știam să îmi explic de ce. Simt cum ceva din interiorul meu regretă situația lor. Între timp, compartimentul se umple. Privim pierdute pe geam, simțind din când în când gustul sărat al lacrimilor.
Nu trece mult și îmi întinde telefonul ei. Mesaj. "De ce plângi?" Rămân plăcut surprinsă. Dacă trăiești în România, probabil știi că nu se întâmplă zilnic ca persoanelor necunoscute să le pese de tine. Îmi smulge un zâmbet, inevitabil. Încerc să îi răspund. Dar ce? Ce să îi răspund? De ce plângeam, de fapt? Nu știu. Tastez "poveste lungă" pe grabă și îi înapoiez telefonul. Citește, după care mă privește ca și cum ar ști motivul lacrimilor mele. A fost un moment pe care l-aș înrăma. Îmi întinde din nou telefonul. "Trece, orice ar fi." Și avea dreptate. Am confirmat, după care am continuat să vorbim despre lucruri care nu mai aveau legătură cu subiectul anterior. Când am ajuns în Arad, mi-am luat la revedere și-am părăsit trenul cu un semn de întrebare deasupra capului. De ce am plâns? De ce m-a privit ca și cum știa motivul? De ce i-am spus "poveste lungă"? Ce poveste lungă? Poate era povestea vieții mele. Vreau să spun că viața mea, până în momentul actual, a fost destul de lungă. 19 ani și-un pic. Deloc puțin. În tot acest timp, nu am văzut niciodată doi ochi care să plouă pentru mine în spatele unui geam, în timp ce trenul în care mă aflu pornește. Poate de asta.. Poate asta era povestea aia lungă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu