Când mă gândesc la ea, văd o imagine clară și pală în același timp. Are mintea parțial obosită și ochi de tigru. Nimeni nu prea reușeste să o descifreze. E ca un labirint construit prost. Atât de prost, încât dacă alegi să intri în el, nu vei ajunge niciodată la celălalt capăt. Pentru că nu există o ieșire acolo. Astfel, îți rămân două variante: renunți sau continui să trăiești blocat în același labirint infinit. Și aș opta pentru prima variantă.
Crede în fericire permanentă, dar nu crede în oameni. Pentru că în unele seri, ochii ei de tigru devin goi. Își pierd strălucirea. O regăsesc mereu a doua zi, dar niciodată în întregime. Oamenii sunt cei mai mari hoți de fericire din toate timpurile. Îți fură setea de viață, după care îți lasă un scurt "îmi pare rău". De asta refuză să creadă în ei. Crede, în schimb, în ea. Și oricine ar trebui să facă asta. Să creadă în el însuși. Cum altfel ar putea cineva să fie fericit în permanență?
E ca o poezie; una nescrisă. Iar dacă din întâmplare, într-o zi ploioasă, cineva ar încerca să o scrie, cu siguranță ar încadra-o în proza abstractă. Acolo sau nicăieri.
Ea e eu. Eu sunt ea.
