Am să plec. Și tu ai să pleci. El încă se gândește unde va pleca, sau dacă vrea să plece cu adevărat. Ea și-a văzut deja viitoarea viață în poze și abia așteaptă să urce-n tren. Noi nu știm adevărul. Ni-l imaginăm doar. Are gust de distanță și e îmbrăcat în singurătate. În picioare are libertate. E parfumat cu dor și mănâncă fericire. Îi e sete de distracții și le bea din când în când. Doarme printre cărți care ascund teorii profunde și se trezește obligat să le pună în practică. Dar nu știe cum. Nu încă.
Va fi un fel de luptă. O luptă între mințile deschise, receptive. Nu va fi însă o luptă negativă. Nu poți s-o pierzi. Dacă nu câștigi, continui să lupți. Se va termina doar atunci când vrei tu. Și dacă ai un creier cât de cât funcționabil, vei vrea să se termine doar în momentul în care începi să întelegi de ce ai intrat în lupta aia. În momentul în care știi tot ceea ce trebuie să știi. Și niciodată nu vei ști tot.
Cred că asta îi oferă un aer interesant vieții. Faptul că avem capacitatea asta de a cunoaște cât mai multe lucruri. Fără să fim nevoiți să ne oprim din învățat vreodată. Ne naștem, învățăm să facem primii pași pe covorul pufos din camera părinților și ne trezim cu fruntea lipită de parchetul lucios din aceeași cameră. Suntem fragili și ne doare, așa că încercăm ca următorii pași să nu-i mai eșuăm. Și nu-i mai eșuăm. Ajungem în pragul școlii și știm că-n momentul ăla înlocuim cărțile de colorat cu teribilul manual de matematică. Nu e ușor, dar e adaptabil. Pentru unii devine chiar plăcut. Pentru alții începe să fie din ce în ce mai insuportabil... Ce noroc că suntem diferiți. Terminăm generala și o luăm pe căi greșite. Sau corecte. Ne trezim că citim Shakespeare și că ne place. Mie, cel puțin, mi-a provocat o sete inexplicabilă de scris. Astfel mi-am găsit mâna stângă mâzgălind cuvinte fără sens pe ultima pagină a caietului de biologie, în timp ce profa preda ceva ce nu mă interesa oricum. Colindăm cafenelele ca și cum acolo s-ar ascunde persoana-oglindă, celălalt tu. Construim prietenii. Ne maturizăm. Și pe măsură ce ne maturizăm, ne apropiem de sfârșit. Sfârșitul "confortului". Știu că mă voi trezi epuizată pe-un scaun elegant, relaxându-mi picioarele chinuite de tocurile mult prea înalte pe care știam că nu trebuia să le iau în seara aia. Va fi noaptea banchetului. Ce se va întâmpla după noaptea aia?
Am să plec. Și tu ai să pleci. El încă se gândește unde va pleca, sau dacă vrea să plece cu adevărat. Ea și-a văzut deja viitoarea viață în poze și abia așteaptă să urce-n tren. Noi nu știm adevărul. Ni-l imaginăm doar. Are gust de distanță și e îmbrăcat în singurătate. În picioare are libertate. E parfumat cu dor și mănâncă fericire. Îi e sete de distracții și le bea din când în când. Doarme printre cărți care ascund teorii profunde și se trezește obligat să le pună în practică. Dar nu știe cum. Nu încă.
