August are un gust aparte. Unul dulce-amărui. Pentru mine, cel puțin. E poate pentru că e luna în care m-am născut. 18 august, o zi toridă de vară în care în timp ce soarele râdea de oameni ca de obicei, eu am venit pe lume. Doar așa, să văd cum stă treaba pe aici. Să văd cine se mai naște, cine moare, chestii d-astea care țin de curiozitate.
Tot în august m-am simțit iubită pentru prima dată. Și încă mă simt. De 18 ani fără 18 zile mă iubește încontinuu. E o persoană cu chip angelic și mâini calde. Și o iubesc înapoi. Să mă ia naiba de n-o iubesc.
14 ani mai târziu m-am îmbătat dintr-un zâmbet. Tot în august. Am radiat de fericire când el mi-a luat pentru prima dată mâna stângă în mâna lui dreaptă și m-a ținut strâns, dar n-am înțeles de ce apoi a trebuit să-mi dea drumul. Să mă lase să cad în ceea ce oamenii numesc "viață".
Peste un an, în aceeași lună, mă aflam într-o mulțime de oameni care nu-și mai auzeau nici gândurile din cauza muzicii care le zbiera în urechi. Atunci ochii mei i-au întâlnit pe-ai lui. Așa m-am făcut mangă din cauza unei singure priviri. Privire care m-a bântuit multă vreme de atunci încolo. Privirea celui care m-a lăsat cu stomacul gol, mâncat de fluturi. Gol, dar în același timp plin de amintiri. Amintiri cu aromă de ciocolată și cafea amară.
Cândva, într-o zi de septembrie în care frunzele cădeau din copaci la fel cum cad "divele" care habar n-au să meargă pe tocuri, am fost pusă față în față cu două gropițe în obraji care încă îmi aleargă zilnic prin gânduri. Două gropițe în obraji pe care atunci le-am văzut pentru prima și ultima dată. Atunci, septembrie, miercuri. Atunci când nu mai aveau gust zilele.
