Era o vară
de nepătruns cu mintea și noi tăceam și simțeam diferit. Și știam că simțeam diferit,
pentru că respiram în ritmuri diferite. Respiram tăcuți în ritmuri diferite. O tăcere cruntă, productivă –
pentru că-mi oferea timpul necesar scormonirii în întunericul abisal al minții
mele. Era un fel de suferință euforică. Noi, prinși în starea aia lamentabilă,
incapabili de a face orice altceva, cel puțin la nivel fizic, și totodată eu și
limpezirea gândurilor mele. Aceea era euforia. Iar în momentul ăla, aș fi vrut
să plâng de tristețe și de fericire simultan, dar tot ceea ce am putut face a
fost să-ți strâng mână și mai tare. Să-ți strâng mâna în tăcere, în timp ce
simțeam cum pulsurile noastre aproape se sincronizează. Și-n timp ce lumina
soarelui își făcea loc, fragilă, peste inteligența umană, mi-ai spus că vrei
portocale. Ca un viol asupra tăcerii.
