ipostaze

Septembrie a fost prima noastră lună. Și parcă în ciuda faptului că deja se contura toamna, soarele era încă suficient de puternic încât să-mi transforme rațiunea în cenușă. Apoi a venit octombrie de mână cu un vânt atât de brutal, încât mi-a împrăștiat cenușa rațiunii prin locuri care-mi erau mult prea străine. Așteptabil, noiembrie m-a surprins în încercarea de a improviza o nouă rațiune. Misiune imposibilă. Speram să primesc una în decembrie, de Crăciun, dar nici asta nu s-a întâmplat. Așa că ianuarie s-a deghizat într-un străin, ignorându-mă complet, știind deja cât sunt de ocupată în fuga mea după gândirea logică. În februarie mi-am adunat gândurile și aproape le-am obligat să fie limpezi din nou. Dar a trecut o lună, era deja martie, și nenorocitele alea de gânduri tot la tine se opreau. Cred că de asta aprilie mi-a spus că tu ești granița gândurilor mele. Și nu știu dacă a fost sau nu o păcăleală, ținând cont că în mai încă mă gândeam la tine. Tot mai mult. Iunie m-a acoperit cu flori, dar nu în sensul tragic. Și-n timp ce eram mult prea ocupată să îngrop petalele trandafirilor în romane psihologice, a venit iulie și mi-am dat seama că nici măcar nu-mi plac florile. Prin urmare, în august ți-am redevenit adeptă. Nu că aș fi încetat vreodată să-ți fiu. De aceea septembrie ne-a fotografiat iar împreună.