Eram blocată în marea aia de oameni triști, și singurul lucru de care eram convinsă în legătură cu viitorul meu era că nu vreau să fiu ca ei.
Am deschis cartea pe care aveam de gând să o termin și am părăsit, teoretic, mulțimea care umplea tramvaiul. Îmi place să citesc oriunde - e ca și cum, timp de câteva minute sau ore, trăiesc o altă viață. Doar când am ajuns în stația unde trebuia să cobor m-am deconectat de lumea în care tocmai intrasem și am privit încă o dată realitatea. Majoritatea oamenilor aveau privirile reci, fixate într-un anumit punct sau rătăcite pe geamurile parțial aburite. Am coborât, iar în timp ce stăteam la semafor am aruncat o ultimă privire spre tramvaiul ăla deprimant. Ochii bătrânei de după primul geam îmi contestau cu tărie concepția despre timp și fericire. Mi-am zis că o vreme am să circul pe jos.
